vineri, 17 august 2012

Societatea romaneasca incotro? Interviu revista Cariere

O clepsidră cu baza supradimensionată

Interviu si material realizat de Daniela Oancea pentru revista Cariere; subtitlurile apartin redactiei revistei
 
Sociologul Cătălin Augustin Stoica se fereşte să discute în termeni de modele ideale sau despre o „imagine de ansamblu a unei societăţi sănătoase“ spunând că în secolul al XX-lea au existat două încercări de a remodela lumea prin intermediul unor modele ideale furnizate de nazism şi comunism, care au avut efecte absolut tragice şi dezastruoase pentru întrega lume. Crede că ar fi mai util să discutăm în termeni de vulnerabilităţi ale societăţii româneşti contemporane, prin raportare la societăţile din Vest. În opinia sa, principalele trei vulnerabilităţi ale României ţin de următoarele trei dimensiuni: cea politică, cea economică şi dimensiunea demografică. Acestea nu sunt singurele surse de vulnerabilitate dar, extrem de important, sunt strâns legate între ele.

Din punct de vedere politic, democraţia din România este încă un proiect în lucru. Fără îndoială, formal, avem pluripartidism, alegeri libere, Parlament, vot universal, presă liberă. Există însă numeroase voci interne şi externe care au denunţat existenţa unui aşa-numit „deficit democratic“ la noi. Organizaţia Freedom House a alcătuit un scor al democraţiei (democracy score) care variază de la 1 (cel mai dezvoltat sistem democratic) la 7, care reprezintă valoarea minimă. Indicele ori scorul democraţiei este o măsură compozită a valorilor altor indici, privind: calitatea guvernării democratice la nivel central şi local, corupţie, dezvoltarea societăţii civile, independenţa presei, calitatea procesului electoral şi independenţa justiţiei. În anul 2011, indicele democraţiei pentru România avea valoarea 3,71, plasând-o în urma unor foste „ţări surori“, precum Cehia (2,46), Slovacia (2,17), Polonia (1,63), Ungaria (2,13) sau chiar Bulgaria (3,33) – vezi raportul Freedom House „Nations in Transit 2011“. Tema deficitului democratic a fost, de altfel, centrală protestelor din ianuarie-februarie 2012 şi a revenit în prezent, ca urmare a tensiunilor politice actuale legate de noua majoritate parlamentară şi suspendarea preşedintelui Traian Băsescu.

„The times they are a-changin'“

Chestiunea deficitului democratic de la noi a fost centrală protestelor din ianuarie-februarie 2012. (Cei interesaţi de analiza acestor proteste pot consulta volumul pe care Cătălin Stoica l-a coordonat împreună cu Vintilă Mihăilescu: „Iarna vrajbei noastre…”.) Unii dintre autorii care au contribuit la acest volum susţin că protestele din iarnă au marcat o nouă etapă în mobilizarea societăţii civile autohtone. Într-adevăr, şi recentele manifestaţii ce vizau sprijinirea Institutului Cultural Român (protestul papioanelor) sau mitingurile spontane prin intermediul cărora se solicita demisia lui Victor Ponta întrucât a plagiat, nu ar fi fost poate posibile fără mobilizarea din iarnă. Sociologul spune însă că nu e cazul să ne entuziasmăm: revigorarea societăţii civile româneşti are încă o amploare redusă. Cei care participă la manifestaţiile de protest din prezent sunt cu precădere intelectuali (raliaţi sau nu unei cauze ori partid politic) şi tineri, extrem de activi în mediul on-line. Cea mai mare parte a mediul urban nu participă încă la astfel de acţiuni în vreme ce locuitorii din mediul rural sunt simpli telespectatori.

O problemă de încredere

Participarea civică este favorizată şi de nivelul încrederii interpersonale, care reprezintă, în opinia politologului american Robert Putnam o componentă a capitalului social. Folosind datele din World Values Survey, într-un articol publicat în European Sociological Review în 2008, Christian Bjørnskov arăta că, într-un clasament al fostelor ţări comuniste din Centrul şi Estul Europei, România se află pe ultimul loc în privinţa încrederii sociale ori a încrederii generalizate. Încrederea generalizată a fost măsurată prin răspunsul la întrebarea: „În opinia dvs., se poate avea încredere în cei mai mulţi dintre oameni?“ (Da/Nu). Mai exact, doar 14,9% dintre români susţin că se poate avea încredere în cei mai mulţi dintre oameni; valorile încrederii sociale înregistrate pentru alte ţări din regiune sunt următoarele: Bulgaria - 28,9%; Republica Cehă - 27,5%; Polonia - 23,7%; Rusia – 28,4%; Slovacia – 21,9%; Ucraina – 29,1%; Ungaria – 25,9%. Potrivit studiului citat, ţările cu cel mai ridicat nivel al încrederii sociale sunt Danemarca (60,1%) şi Olanda (53,9%); ţările cu cele mai scăzute cote ale încrederii sociale sunt Brazilia (4,8%) şi Lesotho (3,9%). Fără îndoială, situaţia României nu este îmbucurătoare dar nu trebuie să cădem în capcana discursului autostigmatizant şi să concluzionăm că suntem iremediabil pierduţi.

Milionarii mioritici

Sondajele realizate de CURS atestă că, în opinia majorităţii celor intervievaţi, cei mai mulţi dintre capitalişţii authotoni şi-ar fi făcut averea prin furt şi nu prin muncă cinstită. Acestea sunt însă percepţii publice; nu înseamnă că, factual, toţi milionarii (în Euro) români şi-au făcut averile pe căi necinstite. Percepţia negativă este întemeiată pe o serie de elemente, precum relatările din mass-media şi pe experienţele pe care unii dintre români le-au avut cu noii îmbogăţiţi. Sunt cunoscute îndeosebi cazurile „baronilor locali“ din teritoriu, îmbogăţiţi fenomenal peste noapte de pe urma funcţiilor publice şi politice pe care le-au deţinut sau le deţin în continuare. De altfel, dacă ne uităm pe aşa-zisele topuri ale celor mai bogaţi români, constatăm că averile celor care au produs într-adevăr ceva (cum ar fi de pildă antreprenorii merituoşi din industria de software autohtonă) sunt mai mici decât averile unor milionari care se ocupă de asfaltări, construcţia de autostrăzi (fictive, desigur), sau ale unor speculatori imobiliari din zona retrocedării proprietăţilor abuziv confiscate de regimul comunist etc.

Dacă ne uităm spre vestul Europei şi în S.U.A., vedem că deţinătorii celor mai mari averi au un alt tip de comportament decât milionarii mioritici. Sunt mai discreţi şi implicaţi – direct sau prin fundaţii – în diverse acţiuni de caritate (de ex., lupta împotriva SIDA, eradicarea unor boli, a analfabetismului, în protecţia mediului, în acţiuni antidiscriminare etc). În SUA, marii antreprenori, urmaşii lor, fundaţii ori fonduri ale acestora finanţează universităţii prestigioase (vezi cazul lui Leland Stanford sau, în spaţiul Est European, cazul Universităţii Central Europene finanţată de George Soros), facultăţi, catedre de predare din învăţământul superior, licee, spitale, muzee de artă etc. Astfel de acţiuni sunt ghidate de o logică specifică a responsabilităţii sociale sintetizată în sintagma „give something back to society“. Sâmburii acestei responsabilităţi şi sentimentul datoriei se regăsesc, desigur, în etica protestantă care, în opinia clasicului Max Weber, ar fi responsabilă de apariţia şi dezvoltarea capitalismului de tip raţional ori vestic.
Cu unele excepţii, cei mai mulţi dintre milionarii români nu s-au angajat în acţiuni caritabile de anvergură, comparabile cu cele menţionate anterior. Unii preferă să ajute cu bani proiecte punctuale (construcţia de biserici, de cele mai multe ori) sau diverse persoane aflate în nevoie; alţii preferă să susţină discret diverse cauze ori proiecte. Să nu uităm că, în aşa-zisa fază a capitalismului sălbatic din SUA, celebrii «robber barons» nu erau nici pe departe figuri angelice. De altfel, Veblen a scris despre consumul ostentativ bazându-se pe propriile observaţii asupra clasei de lux din SUA de la începutul secolului XX. Cred că lucrurile se vor schimba în bine la acest punct şi în România; va mai lua însă ceva timp.

Lipsa solidarităţii

Solidaritatea socială este influenţată de atât de factori individuali cât şi de factori structurali. Este mai greu să fii solidar cu, bunăoară, victimele unor inundaţii dacă tu însuţi trăieşti într-o sărăcie lucie şi nu ai cu ce te îmbrăca sau nu ai ce mânca. Ce mai poţi dona altor năpăstuiţi dacă tu însuţi abia reuşeşti să supravieţuieşti de pe o zi pe alta? Mai mult, pentru a se manifesta eficient, solidaritatea socială are nevoie de instituţii care să o faciliteze. În S.U.A., de exemplu, o mare parte a acţiunilor caritabile de solidaritate socială este gestionată de organizaţiile religioase. La noi, biserica ortodoxă – absolut majoritară şi care are un cvasi-monopol pe „piaţa“ religiilor de la noi – este mult mai puţin prezentă şi implicată în acţiuni caritabile. Desigur, BOR nu este singura instituţie care ar trebui să se implice mai mult în coagularea unor acţiuni de solidaritate socială. Companiile multinaţionale prezente la noi se implică şi ele în diverse proiecte. De cele mai multe ori o fac ritualic, pentru a bifa nişte activităţi la rubrica „responsabilitate socială”. „Ritualic“ întrucât unii giganţi multinaţionali de la noi donează către acţiuni cartiabile nişte sume absolute infime şi ilare în comparaţie cu profiturile însemnate pe care le realizează. Probleme există şi în zona ONG-urilor care, pe hârtie, sunt dedicate apărării unor cauze nobile şi a unor grupuri defavorizate. Cele mai multe astfel de ONG-uri sunt absolut onorabile dar există unele care nu fac altceva decât să sifoneze fonduri de la statul român şi de la donatorii străini, fără a face mare lucru pentru năpăstuiţii pe care pretind că îi apără şi reprezintă. Am auzit despre cazuri ale unor lideri de ONG-uri care şi-au luat maşini de lux şi case din fondurile primite, fără a face mai nimic pentru grupurile-ţintă pe care le apără sau reprezintă.

Modernitatea contrafăcută

Efectele proiectului de modernizare comunistă au fost îndelung discutate în literatura de specialitate. Claude Karnoouh, un antropolog francez care a studiat România ani buni, vorbeşte despre o modernizare ratată. Referindu-se la Polonia dar şi la alte foste ţări comuniste, sociologul polonez Piotr Sztompka consideră că transformările comuniste au rezultat într-o „modernitate contrafăcută“ sau mimată („fake modernity“). Potrivit lui Sztompka, în România, Polonia şi în alte ţări avem de-a face o modernizare a unor structuri de tip „hard“ (de ex., urbanizare, industrializare, acces la învăţământ etc), ce nu s-a reflectat şi în structuri de tip „soft“ ori în „mentalităţi“, atitudini şi stiluri de viaţă. Un exemplu la acest punct l-ar constitui ciocnirea dintre comportamentele şi atitudinile asociate mediului rural cu modul de viaţă urban. Unii autori susţin că această ciocnire a dat naştere unui tip social aparte – ţăranul-orăşean (nu foarte îndepărtat de celebrul „urban villager“ [italo-american] al lui Herbert Gans).Procesul de urbanizare sub comunism a produs o lume specifică, cu manifestări aparte. Unii dintre cei care reuşeau să se mute la oraş reproduceau în spaţiul urban modelele comportamentale din lumea satului: întinsul rufelor în grădina blocului, creşterea copiilor în comun (cu ajutorul vecinilor), socializarea pe înserat în pijamale sau capoate (şi cu bigudiuri în păr) pe băncile de la intrarea în bloc, cultivarea de legume în spaţiul verde şi – la periferii – chiar creşterea porcilor, a iepurilor sau a nutriilor, personalizarea (în unele cazuri) a spaţiilor comune (casa scărilor) sau, în alte cazuri, lăsarea în paragină a acestora etc. (vezi studiile coordonate de Vintilă Mihăilescu). Cei care reuşiseră să se mute la oraş erau priviţi cu mândrie şi invidie de cei rămaşi în sat. Nu avea importanţă faptul că unii dintre noii orăşeni aveau statutul de lumpen şi trăiau în condiţii absolut mizere în cămine muncitoreşti sau în garsoniere confort 3. În aşa-zisa ruralitate a societăţii româneşti, problema nu este neapărat una de ordin cantitativ. Problemele sunt de ordin calitativ, respectiv infrastructura (jalnică) din mediul rural, inexistenţa unor structuri economice eficiente de exploatare a terenului agricol şi îmbătrânirea populaţiei.

„Marea evadare“

După 1990 a crescut vertiginos cererea de personal calificat în domeniul serviciilor, al unor profesii liberale sau în domenii a căror dezvoltare a fost strict limitată în regimul comunist (sociologie, psihologie, domenii cultural-artistice etc.). De asemenea, odată cu progresul exponenţial al noilor tehnologii de comunicare, a crescut vertiginos cererea de personal calificat în domeniul IT. Trebuie însă să semnalez şi reversul medaliei: creşterea de personal în domeniul serviciilor a fost însoţită de aşa-numitele fenomene ale „dez-calificării“ („deskilling“) şi sub-calificării, întâlnite şi în Vest. Spre exemplu, dezvoltarea sferei serviciilor pe anumite paliere nu a necesitat personal calificat special. Nu ai nevoie de multă şcoală ori calificări superioare pentru a vinde hamburgeri sau a servi la bar. Fenomenele dez-calificării şi cele ale sub-calificării sunt îngrijorătoare. Am prieteni antreprenori care se plâng că nu mai pot găsi persoane calificate în anumite domenii (strungari, frezori, zidari, vopsitori etc.). Mulţi dintre muncitorii cu niveluri superioare de calificare în anumite domenii au profitat de liberalizarea regimului vizelor, şi au plecat în Spania şi Italia – plecare numită de Sorin Antohi, sugestiv şi cu trimitere cinematografică, «Marea Evadare».“

Consumerism

În condiţiile în care capitalismul contemporan global se bazează pe consum, România nu putea scăpa logicii consumerismului. În plus, să nu uităm şi experienţa trectului comunist când ne confruntam cu următorul paradox: oamenii aveau resurse financiare, aveau bani dar nu aveau ce să cumpere cu ei. Economia socialistă de penurie a creat frustrări în rândul multora. Pe vremea comunismului, a avea săpun din Vest, whiskey, ţigări Kent, un parfum străin (de regulă bulgăresc şi de trandafiri) sau o cutie de Coca-Cola erau deja chestiuni ce ţineau de domeniul S.F. Am întâlnit cazuri în care, după golirea unei sticle de whiskey sau a unei cutii de Coca-Cola, obiectele erau expuse în vitrina din sufragerie, alături de nelipsitele mileuri. (Pentru efect, după golirea de conţinutul original, sticla de whiskey era umplută cu ceai şi pusă în vitrină.) Din acest punct de vedere, asa-zisa apetenţă a românilor pentru consum este explicabilă şi scuzabilă, în anumite limite.


Clasa de mijloc – inconsistenţă de status

Dacă ne uităm pe date statistice, constatăm că în acest moment structura socială a Romaniei are forma unei clepsidre cu o bază supra-dimensionată. La bază ori în partea de jos a clepsidrei se află majoritatea pauperizată a populaţiei ţării, „gâtul“ clepsidrei, extrem de subţiat, este reprezentat de clasa de mijloc (sau ce a mai rămas din ea) iar în partea de sus se află desigur cei extrem de bogaţi (dar numeric foarte puţini). În această perioadă de criză, apar aşa-numitele situaţii de „inconsistenţă de status“ („status inconsistency“). Mai exact, conform definiţiilor clasice, din punctul de vedere al nivelului de şcolaritate şi al ocupaţiei, este clar că un profesor de liceu face parte din clasa de mijloc. Acelaşi lucru se poate spune şi despre un medic de provincie sau de ţară. Totuşi, din punctul de vedere al veniturilor formale ori oficiale şi al consumului, este clar că un biet profesor de liceu nu prea mai aparţine clasei de mijloc. Fenomenul subţierii clasei de mijloc este întâlnit însă în mai toată lumea Vestică. Bunăoară în SUA, au fost întreprinse numeroase studii care atestă subţierea considerabilă şi îngrijorătoare a clasei de mijloc, fapt ce este interpretat de unii analişti drept sfârşitul „visului american.“ Şi pentru că tot suntem la acest punct, trebuie făcute unele clarificări importante. Mass-media romanească şi unii ideologi autohtoni de centru-dreapta (dar de clară inspiraţie neo-conservatoare americană) susţin că aşa-zisa clasă de mijloc ar fi formată sau ar trebui să fie formată aproape exclusiv din persoane cu profesii liberale şi mici (sau mai mari) întreprinzători. Potrivit studiilor de stratificare socială întreprinse în Vest, clasa de mijloc nu se rezumă la aceste figuri intens idealizate de intelectualii sau ideologi locali. Dacă segmentul clasei de mijloc se subţiază în România şi în alte ţări vestice, acest lucru nu se datorează unei aşa-zise lipse a spiritului antreprenorial. Să fim clar înţeleşi: o clasă de mijloc alcătuită cvasimajoritar din mici sau mari întreprinzători este o ficţiune ideologică. Cauzele micşorării clasei de mijloc şi a sărăcirii ei în România şi în alte ţări sunt structurale (ţin de economie şi politică) şi nu individuale (în sensul de aptitudini, orientări ori „mentalităţi“ale unor persoane concrete).

Mituri şi mentalităţi

Pentru a-l parafraza pe Sorin Antohi, în abordările eseistice asupra mentalităţilor româneşti, putem întâlni două tipuri majore de poziţionări ori de discursuri. Pe de-o parte, discursul autoglorificator, esenţialist-naţionalist, potrivit căruia ar exista mentalităţi specific româneşti şi chiar un suflet al poporului român. Acest discurs poate fi regăsit cu precădere în tabăra „protocroniştilor“ din câmpul cultural românesc, care susţin existenţa unui specific ireductibil al neamului românesc şi genialitatea acestuia, manifestată în faptul că noi, românii (sau dacii sau geţii) am fi inventat multe lucruri, cu mult înaintea altora (de la apa caldă la aeroplan). La cealaltă extremă se află, potrivit lui Antohi, discursul autostigmatizant, potrivit căruia suntem o cultură minoră şi că românii sunt plini de defecte incorigibile.

Cred însă că aşa-zisa specificitate ireductibilă a romanilor exprimată prin „mentalităţile românilor“este un mit. Dacă citiţi lucrări clasice ale unor sociologi, antropologi şi politologi veţi constata că avem extrem de multe lucruri în comun cu italienii, grecii, sârbii, polonezii sau bulgarii (şi lista nu este exhaustivă). În plus, în discursul eseistic asupra aşa-ziselor „mentalităţi găunoase ale românilor“ întâlnim din nou foarte multe mituri. Spre exemplu, există un discurs ce vizează o aşa-zisă lene proverbială şi înclinaţia către „fentarea“ statului şi neasumarea de responsabilităţi. Dar zicale precum „Noi ne facem că muncim şi ei (conducerea, managementul) se fac că ne plătesc.“– nu sunt nicidecum specific româneşti; ele circulau în tot spaţiul comunist est-european şi în fosta U.R.S.S. Mai mult, potrivit unor cercetări recente întreprinse la nivel european, românii din interiorul graniţelor muncesc mult mai multe ore pe săptămână decât francezii, spaniolii, italienii, bulgarii, maghiarii şi alţii. Corupţia din sistemul politic era văzută de unii comentatori neavizaţi drept un fenomen specific românesc, dar se pare că grecii, italienii sau bulgarii ne concurează serios şi la acest capitol. De curând, Vestul a descoperit cu surprindere amploarea evaziunii fiscale din Grecia şi strategiile ingenioase utilizate de contribuabilii greci pentru a evita plata taxelor şi impozitelor către stat. Aşadar, nici asupra acestei chestiuni nu deţinem monopolul; dimpotrivă, contribuabilul român (mă refer la persoane fizice) este mult mai disciplinat decât cel grec. La noi se stă la coadă pentru plata taxelor şi impozitelor; în Grecia e cu totul invers. Românii aflaţi la muncă în străinătate sunt adeseori lăudaţi de angajatori pentru seriozitatea lor şi nivelul înalt al calificărilor lor. La fel şi în România. Expaţiicare lucrează pentru multinaţionale; sunt încântaţi de calificarea angajaţilor romani şi de seriozitatea lor. De reţinut este faptul că o serie de concepte precum „metalitate românească“ sau „specific românesc“ sunt mai degrabă mituri cultural-ideologice. În realitate, avem de-a face cu o diversitate de atitudini şi comportamente.

În încheiere, pentru cititorii revistei, aş dori să reiterez un lucru. În ciuda multor mituri şi abordări eseitice, locuitorii acestei ţări nu sunt nici mai buni, nici mai răi decît semenii lor din alte ţări. Mai mult, între români şi alţi cetăţeni ai acestei lumi, asemănările sunt mai numeroase decât diferenţele.

Interviul poate fi vizualizat si aici.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu